Robba
 



Tarra di Puisia (1)



In u quatru di a dumanda di scrizzione di u chjam'è rispondi à u patrimoniu culturale immateriale di l'umanità, sò state prudette diverse cuntribuzione. Quella di Rinatu Coti, attore maiò di u Riacquistu, ci prupone d'apprufundisce a nostra capiscitura di ciò ch'ellu hè u chjam'è rispondi, i so urigini, i so principii, a so dimensione artistica, e leie trà i participanti è tant'altre cose. Eccune quì a prima parte.



Détail de la revue Lotta Poetica, retravaillé
Détail de la revue Lotta Poetica, retravaillé
Da i tempi antichi, u Corsu canta com’è l’acedda, di stintu è di sìntimu. Cusì dicìa unu di i Maestri di u Chjam’è rispondi, u Rusignolu di Ziglia.
È chì occorri da stu Chjam’è rispondi ? A lingua, l’estru, a stonda, i cumpagni. Di sicuru roba casana da u spuntinu spartutu cù i pueta è a ghjenti chì stà à senta. Hè un’arti virbali propiu.
Unu, forsa più avvezzu, apri a ghjustra è l’altri suvìtani à codafila. Chì rispondi faci chjama. È cusì vìa. Hè affari di pràtica, pò durà ori, ghjurnata, paghji di ghjurnati, magaru ancu di più, notti è ghjornu. S’assumiglia à una ghjuttolalìa, datu chì ci voli l’estru. Veni à dì a fua puètica nata in u misteru di l’essa fondu di chì hè pussidutu da a lingua.
In ‘ssa lingua còrrini i vistighi lasciati da a ghjenti di u pòpulu d’una volta dutata di a sola putenza di a so cultura à bocca, senza faccenda di tistimunianzi scritti.
Tutta st’azzioni riguarda a curpureità.

In un frulu, lampendu a chjama, veni à dì a sfida, u pueta metti à caghjà l’effìmeru. I paroli bùlani par aria è cuntinivati in a risposta chì hè un’antra chjama. Appena intesi, i paroli sò sguillati, pisati, capulati, ma ferma sempri calchì cacciata chì suprana in menti. À chì ni teni menti una, à chì ni teni menti un’antra. Difatti u Chjam’è rispondi d’avà pari compiu, intarrottu, suspesu, ma hè solu trattinutu da dopu, dumani, a sittimana chì entri, in fiera à a Santa, o altra fiera, o qualunqua altru locu. Quali a sà ? Ùn si sà. Eppo’ cù quali ? Mai i listessi.
Puru par èssaci i listessi. Ciò chì fù ùn hè più. Si pensa à u vechju, ma hè novu, framanti. A lingua hè u sangui di u pòpulu, è u sangui stringhji. Putenza di a parola dàtuci da u sangui arcàicu di l’antichi, si tratta di un sangui simbòlicu chì dà vita à unu spaziu suciali immatiriali, spaziu dundi i participanti si fàcini partificianti, chjamati insemu à sparta à paru a listessa storia carnali è mimuriali. Spaziu dundi a parola hè polpa è nutrimentu di parsona.

Un'arti maiò

Pocu impremi u locu, l’improsa hè un campu simbòlicu carnali. Un’arghja franca di barona, un pianu – campìu – apartu solu à a lingua cumuna è l’estru d’ogni pueta. À chì posa in ghjiru à una tola o scantatu, à chì hè rittu, o arrimbatu à un muru, à a tola, à a carrega…
In faccia à tutti, a chjama hè lampata ed hè colta in bocca in bocca da u rispondi. Da u chjamatoriu à u rispunsoriu si spanna l’ànima di u mondu senza ghjornu nè sèculu. Firmarà calcosa quandu a voci cala, frala, taci ? Ùn si sà, chì ribòmbani sempri, anc’avà, i risati chì sò nati da i versi colmi à vita è chì sbàrsani di vulè propiu. Tuttu ci hè senza chì mai ci fussi cummandu varunu. Basta à truvassi, una manata di ghjenti, soprallocu, à pian di parasgiu, o in casa, è a parola scalda, boddi, spara.
Hè quissa a miràcula. Comu pudarà essa chì stu fattu cumunu fussi cusì sìmpliciu. U pueta ùn conta, a menti conta, par vìa chì tanti levi è purlevi ani cuntatu i sìllabi, mittèndusi à u risicu di u sbagliu, di a svista, di u silenziu. Ma hè quissa a vita, senza parfizzioni. U Chjam’è rispondi hè un’arti maiò, chì a so matricia ùn abbisognu arnesu alcunu, li basta u corpu umanu. Tuttu u corpu umanu, à tempu vechju di sèculi è ghjòvanu di brama.

À bocca. U pueta ùn appronta nudda. A pràtica li veni da una struttura mintali di a so cultura ricivuta da una trasmissioni à bocca. Sempri à bocca.
À bocca hè u segnu maestru di l’urali, di l’uralità. Si pudìa venda-cumprà un chjosu, una casa… à bocca, bastàiani dui tistimonia. Dì i bucìi “à bocca basgiata”, ramenta quandu si facìa una paci da compia una vindetta, i dui capi di famiglia si basgiàiani in bocca, pà u più in ghjesgia, à meza ghjenti, davanti à u Sacramentu. Ancu vescu prisenti. Piglià calchissìa “à lingua”, hè u fattu, parlendu è bè, chì l’altru vinissi à palisà ciò ch’eddu vulìa tacia.
“In bocca chjusa ùn entri moschi”, veni à dì chì bisogna parlà cù a ghjenti da sparta ciò chì si sà, d’amparà ciò chì ùn si sà. Hè l’arti stessa di l’improsa. Una tramandera parulaghja cantata da cunnòsciasi, da fassi cunnoscia è da cunnoscia à l’altri, cù u frombu di a parola avvirsata, ognunu à modu soiu. A tècnica insegna u mètudu, ma ùn insegna a parola, nemmenu u sensu di a parola. Empia balìa hè data à l’invintiva mumintània, “à l’istanti” è “à la fretta”. Si tratta di un mòvitu à balancinu, ùn avendu chè à sè da arnesu.
Eiu – chì lampa a chjama d’iniziu ad Eddu, qualvoglia fussi – chì sùbitu hè Eiu, è cusì vìa. I participanti ùn fòrmani micca un gruppu. Bensì, in un insemu, fèrmani indivìdui. Ma da u fattu di a catena parulaghja, i participanti si fàcini partificianti, ghjunti à sparta à paru a listessa storia à u listessu mumentu.

A lingua ossa ùn hà è ossa tronca.
Atti di parola in u tempu umanu. Ùn hè un diàlogu, bensì hè un polilogu. Un cantu in parechji voci, eppur ùn hè una pulifunìa. Hè a forma più arcàica di u cantu in parechji. A maestra di stu cantu hè a lingua, u fundarolu di a sprissioni, dundi si forma a dicitura, è u focu hè l’estru propiu d’ogni pueta. U so ìnduli, u so essa, ciò ch’eddu s’hè tinutu iscendu da u corpu di a mamma.
I pueta urganizzèghjani da par eddi u so cantu, d’arbìtriu propiu, senza arbìtriu esternu, sìa ch’eddu cuuperèssini, sìa ch’eddi s’affruntèssini. Difatti còntrani : cù u sensu doppiu cuntinutu da u verbu : “à prò” o “à sprò”. U scontru hè d’altrondi u camminu urdinariu versu a cuuperazioni. Hè a sumiglia di una discussioni filosòfica com’edda pudìa succeda in i stretti d’Atena in tempu di Socrata è a ghjenti. Scritti ùn ci n’era. È chì virità firmava ?
Dui chì si scontrani, o l’una o l’altra, o s’abbràcciani o s’intòppani. O a vita o a morti, in duellu. “Abbracciassi” in u sensu di parlà, màsimu cantà, veni à dì abbraccià i voci.

A puisia com'è linguaghju

L’arti hè, à mezu à detti viniali, di dì una cosa pricisa, forti, chì pugni o lusinga, è di lacà u cantanti in preda à u puntu palisatu.
Cusì chì, tandu, l’imprusatori canta à tempu à a so “siconda”. Quandu u criaturu nascìa, si pigliava a siconda = secundæ membranæ (locuzioni midicali aduprata ancu oghji) è un carnali (u babbu o missiavu, o ziu) l’intarrava à u pedi di l’àrburi più vicinu di a casa, pà u più una fica. Si capisci. Chì in a noscia tradizioni, in l’affari d’Adamu è d’Eva ùn si tratta di una mela, bensì di un ficu. Si pensa à u ficu (mela d’Adamu) d’ogni masciu, chì punta à l’altezza di a gola. Eppo’ ci hè u ficciu – latti di fica/lattificciu – biancu biancu, picciosu/ficciosu, chì dà a gratta è pò fà falà l’unghji. Pari tuttu caghju, u caghju di a sumenti umana.

S’evucheghja quì ‘ssu parsunaghju eminenti di u mondu sicretu di i Corsi : a mazzera, u mazzeru. Hè u mondu di l’inaspittatu, di l’inavvistu, di l’inauditu. U so vìculu hè a notti. Di ciò chì ùn si vedi. O a donna o l’omu dormi. U corpu murtali stà stesu in u lettu, in sonnu prafondu. D’issu corpu esci una parsona sveghja sìmuli di u corpu chì dormi, chì ùn voli essa scitatu. A parsona sveghja, hè come un sonnu chì viaghja, veni à dì senza unu scopu pricisu.
U mazzeru và sinu à l’orlu di a furesta, mezu da salvàticu à mansu, da bruttu à pulitu. Di colpu vedi esci da l’arburetu pagnu un cignali chì canna u bughju. U mazzeri s’avvicina, u cignali cadi, mori, hè mortu. U mazzeru, vultènduli a caparaccia vedi a faccia d’unu di u paesi, ochji aparti è chì u fighjula. L’omu hè mortu. A parsona sveghja riunghji u so corpu murtali in u so lettu, in u so sonnu. U viaghju di a notti hè compiu pà stavolta, hè trattinutu. À l’alba s’hà da senta u murtoriu. A siconda, corpu arcanu, hè vultata à u so locu. Ùn dormi nè veghja. Hè. Sò corpi vivi è cantanti assignati à u locu rudu di a so spirienza nativa. Principia l’improsa, ci voli à caccià u rudu, com’è pà u pani, prima d’infurrallu in sàbatu, bisogna imbuccà mori legna, muchja freschi è secchi, chì duranti a sittimana a ziglia è a cappa di u forru si sò rifritati propiu.

È ogni pueta di l’improsa hè com’è u mazzeru. Hè dui in unu, o hè unu in dui. Ci hè unu chì si vedi, è unu chì ùn si vedi. Qualessu hè à cantà ? Bisogna “essa in sè” è “da sè”, senza quissa, ùn ci pò essa improsa. Ognunu sendu “in sè” è puitendu “da sè”, stà tandu u fattu chì ognunu hè annantu “à sè” chì hè l’annantu “à sè” di tutti, veni à dì u cumunu. Hè par ciò chì l’improsa ùn pò essa altru cà un cantu pupulari vinutu da u più fondu di i paesa, ancu di i paesa sdibitati, sminticati, spariti, ma chì sò stati. Ciò supponi una sapienza è una saviezza incardinati in a tradizioni più arcaichìssima chì si possa. L’imprusatori hè in sè un corpu visìbuli è un corpu invisìbuli chjamatu u corpusiconda.
Hè u regnu assulutu di l’immatiriali. Pràtica più anticu ùn ci hè. Ùn ci hè bisognu di membri nè d’ochja. Basta a voci, a menti chì hè u tisoru di a lingua, è l’estru puèticu. È, senza mancu sapella, u pueta in u so essa pasturali, presu da una spezia d’hubris, una parasìa smisurata, batti di sfiurà l’orli landani di a lingua cumuna.

Unità mètrichi, musicali è semàntichi.
Trà a prima è a seconda strofa ci hè a cuncatinazioni cù l’inserimentu parziali di l’ùltimu versu in a prima di a siconda, chì termina cù a stessa rima di u versu pricidenti è sta struttura moltu elaburata si ritrova in l’insemu di a puisìa.
Si dici tuttu. Paroli murdaci, tènnari, furiosi, appaciati, istarosi, viulenti ancu. A puisìa hè u linguaghju fundìa di l’essa corsu.

À l'urìghjini

A Corsica, terra di cantu, di puisìa, viaghja sinu à li Monti d’Alicona dundi stani i Novi Musi. Hè a so parasìa. Chì a puisìa sparasieghja u pueta è tutta a so ghjenti.
A Corsica hè una scaglia d’Urienti dundi l’estru ùn tramonta mai.
Ci hè vinutu u cantu da l’Egittu anticu par Alessandrìa, di particulari raffinatezza, carriendu cun eddu u gherbu ebràicu di a sinagoga strada facendu par Palistina, Antiocca è Custantinòpoli, cù a cantatura bizantina à cappella senza sustenu d’unu strumentu varunu. È dopu sta virsura canturali hè cumparita in loca d’Uccidenti, Milanu, Roma, ecc.

In i grandi sèculi di a puisìa clàssica, a puisìa era mètrica : si basava nantu à l’alternanza di sìllabi longhi è brevi, efficaci in a funulugìa di a lingua, postu chì a quantità di i vucali diffarisci da i paroli scritti in u stessu modu. Era un sistema ben adattatu à a lingua greca è, benchì si dubitassi chì fussi u sistema latinu primitivu, a litteratura u sviluppò in tutti i so parfizziunamenti appena a Grecia cunquistata. Un versu era custituitu da un certu nùmaru di pedi, ciascunu furmatu da un tempu forti è da un tempu dèbuli ; u postu di i longhi è di i brevi carattarizzava ogni tipu di pedi. A varietà di cumbinazioni di pedi à l’internu di u versu, di versi à l’internu di i strofi, i pussìbuli sustituzioni, u ghjocu di i tazzi pirmittìani una grandi flessibilità è dàvani à stu sistema puèticu a so ricchezza è diversità.
Ma da u Prima sèculu di a nostra era, l’accentu di a parola, chì ùn avìa nisun rollu in un versu latinu, di musicali che era divensi sempri più chjaramenti un accentu d’intensità. Parallelamenti, a distinzioni trà brevi è longhi s’indibulisci in a lingua parlata. I sìllabi accentuati funi prununciati prestu longhi, chì nantu, l’articulazioni si facìa più enèrgica. L’altri tindìani ad abbriviassi. U sistema puèticu hè statu ampiamenti raghjuntu. I Latini, à parta da u Quartu sèculu, si truvàiani presi trà i leghji prusòdichi è l’impirativi di a so arechji. U sistema puèticu ùn avìa più una basa naturali in a lingua. Si ghjunsi ad un sistema rìtmicu, fundatu nantu à u postu di l’accentu di i paroli, nantu à nùmaru di sìllabi è più nantu à a so quantità, è assai prestu ancu nantu à l’assunanza è a rima, benchì quisti, apparsi prima in prosa, ùn fùssini esclusivi di u versu rìtmicu.

U centru filosòficu di u mondu anticu, trà antichità è rumanità, era Alessandrìa. Stu fuculariu di a cultura antica, duva s’èrani affruntati è fecundati reciprocamenti i saviezzi di l’Egittu, di a Mesuputamìa è di l’Iran, di l’India è di a Grecia.
Sapemu chì u vescu di Milanu Ambrosgiu (340-397) cumpunìa inni ch’eddu facìa cantà, in a basìlica, in forma altirnata, com’è i salmi di Dàvidu. A ci dici Austinu Aureliu (354-430), Berberu, ghjuntu in Milanu. In I Cunfissioni (compii circa 400 dopu à Cristu), scrivi Caput xxvii :
« “Deus creator omniumversus iste octo syllabarum, brevibus et longis alternat syllabis. Quatuor iatque breves ; prima, tertia, quinta, septima, simplae sunt ad quatuor lungas : secundam, quartam, sextam, octavam. »
Traduzzioni in corsu :
 ‘Stu versu, « Deus creator omnium, » hè cumpostu d’ottu sìllabi, brevi è longhi alternativamenti. Ci sò quattru brevi, a prima, a terza, a quinta, a sèttima ; sò sìmplici rispettu à i quattru longhi : a siconda, a quarta, a sesta, l’uttava, chì t’ani ognuna u doppiu di u tempu di l’altri.
U versu, l’ottosìllabu, hè a forma canònica di u Chjam’è rispondi.
Da u versu clàssicu latinu di i grandi pueta, in una verga di tempu si ni veni à u versu cù cadenza, rimi, strofi.

L'impruvisera

Chjam’è rispondi, impruvisazzioni, impruvisatori, cantu d’improsa. Di sti buccati, a menu cunnisciuta hè “cantu d’improsa”.
Impruvisà : [da impruvisu)] : cumpona versi, mùsica par immidiata ispirazioni senza studiu o priparazioni.
Impruvisu : [vocàbulu dottu, latinu improvīsu(m), cumpostu di in- nigazioni è ‘provīsus’ da providēre (V. provvedere/pruvveda)] Aghjittivu : Impinsatu, imprivistu, inaspittatu.
L’improsa ci dici, in una sola parola, ciò ch’edda hè l’impruvisera. Si sà chì a “prosa” hè una siquenza cuntìniva, cù brani rìtmici, di varia lunghezza è pà a forza parti rimati, carattarìstica di l’innulugìa cristiana medievali. È si pensa ancu chì ‘prosa’ si furmò cù ‘pro’ + ‘sa’ (abbriviatura di ‘siquenzia’).

D’altrondi ancu u ‘Dies Irae’, attribuiti à u franciscanu Jacopone da Topdi, innu in versi, hè ‘una prosa’, cantata prima di a littura di l’Avagnellu. Di fatti, a tradizioni si sarà arrimbata à u cantu litùrgicu latinu praticatu da chì cantava in ghjesgia è altrò. S’era dunqua pussutu pinsà chì, pà u più, si trattava di un cantu di masci. Or bisogna ramintà chì a donna annannendu era ancu in gradu d’impruvisà. È di sicuru si pensa soprattuttu à i donni chì vuciaràvani o abbaddatàvani, è à quiddi chì impruvisàvani in tempu d’alizzioni in modu assai schirzosu è sfirzanti.

Avarà avutu cinquant’anni Roccu quandu u zìu chì si maritava u feci cantà à a nuzzarìa. Calcosa s’apriti è, da tandu, Roccu s’avvieti à a strada di a puisìa à bocca. Pari un fattu simbòlicu, è si tratta di un attu fondu, un attu maestru. Ricorda a passata di u vangelu di Marcu : Avvicinètini à Ghjesù unu cioncu è mutu. Ghjesù li missi i diti in arechji, è intruscèndulu di a so saliva nantu à a lingua, dissi : Ephphetha. Veni à dì : Àpriti.
Cusì chì u cioncu è mutu intesi è parlò.
A dumanda di u zìu fù da Roccu l’Ephphetha, parola di u Battistu batizendu à Ghjesù, è ripresu da dopu da u rituali cristianu, chì l’apriti l’arechji è a lingua à a puisìa è à l’arti di l’improsa, lampassi in pùblicu à virsià à gara fendu Chjam’è rispondi. Chjamatu U Rusignolu di Ziglia, a puisìa feci d’eddu u Maestru corsu di l’improsa di i so tempi. Ciuttassi in acqua com’è u cironu di Pasqua, in plenitudinem fontis. Entra in l’impruvisera hè ciuttassi à capu prima in un mondu scunnisciutu, francà a ghjanna viritativa. A voci di u pueta s’apri.

Da i fundali

Corsica hè una cumpunenti di l’arcipèlagu tuscanu.
Organum : primitiva forma di pulifunìa, chì a voci principali hè accumpagnata da un’altra voci chì a suvita parallelamenti à a distanza d’una quarta.
Melisma (gr. mélisma) : abbellimenti furmati da più noti eseguiti nantu à una sola sìllaba. Agget. Melismàticu.
 
Quandu l’impruvisatori, o vechji o ghjòvani, in ghjiru à u listessu tavulinu, còglini in bocca, duranti l’ori è l’ori, ogni parola è li dani una virsura cù baldanza è vita. È i figuri emblemàtichi di sta tradizioni prova è viva fèrmani oghji, frà tanti altri, quiddi di i maestri di l’improsa chì si chjàmani Pampasgiolu, Ghjuvan Andria Culioli, Roccu Mambrini (U Rusignolu di Ziglia). Si risenti ch’edda ci voli un’immensa cultura da cumpeta in a ghjustra chì supponi, in gradu altu, una vera maistrìa di u so essa individuali è di l’essa cumunu, o par dilla in brevi : una patrunizia sciolta di a cultura, quiddi chì nè si vendi nè si compra.
Scrivìa Novalis più di dui sèculi fà : “L’arti di scriva libra hè ancu à invintà, ma hè par essa invintata”. Di fatti, stu pinsamentu palesa, ochji à soli, u prublema di a natura, di a sustanza, di a scrittura. Vìa, di a so essenza. Vali à dì chì i ciarbedda è a camisgia chì i vesti sò una cosa stessa.

Sionti mè, a “scrittura” mintali, à u veru fondu, hè, à tempu, un locu è un viaghju.
Ma sapiuta hè chì, beddu prima d’invintà a scrittura, l’omu “lighjìa” – veni à dì : sciglìa – i segni in terra, in celi, in ogni cosa chì pudìa “parlà” : a spadda di muntonu, l’oliu d’alivi sguagliatu à gallu di l’acqua di u piattu cupputu, i pidati nantu à a ziglia cinnarosa di u sciaminè, ecc. È, tandu, ciò chì a parsona dici ghjova da dà embiu à u pinsamentu. Ciò chì prasisti oghji in l’uralità hè magaru a forma più antica, a prima parola avvirsata, chì intreccia fiatu è menti : a puisìa. Cù a listessa vucali chì pò essa o corta o longa, o bassa o alta, o murmurata o briunata. È l’impruvisatori tistimunièghjani puri oghji in u Chjam’è rispondi di sta parola strinta in una forma pricisa è à listessu tempu lìbara com’è l’elementi primurdiali di u mondu.

Dicendu viaghju intendu significà in un modu simbòlicu st’astradamentu di l’omu in u so locu, attraversu à a mimoria antica è a so propia mimoria. A parola era prima chì u scrittu fussi. In principio erat Verbum dici a Scrittura sacra, ed hè un ottosìllabu…, come Et verbo caro factum est. Par appuntu, stu viaghju hè ancu u tracciatu da a parola à a carri.
Par essa, a parola, bisogna ch’edda fessi stu viaghju, di tanti è tanti vìi cruciati, è ch’edda s’incarnalessi. Ma incarnalàtusi, a parola mai più si sparsuneghja. A lingua cunteni a scrittura. Inveci a scrittura ùn hè cà un elementu di a lingua. U solu elementu à cuntena a lingua sana hè a puisìa. È d’altrondi, à contu meiu, hè a puisia à fà a lingua, sendu in un tempu imàghjina è parola. Imàghjina da u veda. Parola da l’agì. U veda è l’agì di a menti è di u cori.

A puisìa hè u fà. Vulinteri diciarìu ancu : u fà assulutu. Ed hè capiscitoghja chì u pueta stessi in un locu sicretu, puri par essa à meza ghjenti. Ùn si tratta di un chjostru. U pueta ùn piatta nienti, bensì palesa forsa ancu ciò chì dispiaci à uni pochi : ci voli à cambià u mondu, à fallu umanu. Hè issa primura chì u movi da chì l’omu hè natu à u mondu di a cuscenza. Cù a puisìa u pueta forma u pinsamentu chì pesa da sbandì l’inghjustizia. L’àbitu di u pueta hè unicamenti a parola vinuta da i fundali più antichi di l’essa umanu.
È u distinu di u pòpulu corsu dimugraficamenti dèbuli hè tuttu quantu liatu à a prisenza di st’arcaìsimi evucati da Farrandu Ettori. Or sò eddi ad intarissammi, da archetipi accustendu u pòpulu corsu stòricu à tutti i pòpuli nascosti chì esìstini nantu à a superficia di a terra, à tutti quiddi chì sò cunfruntati à u so sopravviva, in cori d’Amazonia o in Paesi Inuit. Par eddi, stabilì una distinzioni – una ierarchìa – trà u lucali è l’universali hè un ingannu murtali chì solu u tutalitarìsimu pudarìa ghjustificà. Hè cù u singulari di a so propia cultura ch’eddu si sbocca à l’universali. L’omu ùn hè altru chè unu stracciu bulatu da u ventu s’eddu ùn hè cuscenti d’essa di un pòpulu di sudori è di sangui. Ùn si tratta mancu stampa di un pòpulu dicritatu da un’istituzioni qualunqua, bensì di ghjenti chì hà sapiutu à longu andà custituì un inesmu stòricu, culturali è suciali chì ùn pò sparì cà sì tutta sta ghjenti hè stirpata.

Aramazzè à st’arcaìsimi ch’eddu ùn si nasci micca à ciarbeddu biotu. A tradizioni hè u nostru vìculu, cun edda semu partificianti di a sterpa di i nostri maiò, cun edda pudemu allargà a nostra cumprensioni à l’universu. Ogni parsona hè un àrburi cumpunenti di una furesta chjamata pòpulu. Ogni àrburi t’hà i ràdichi, chì li ghjòvani da crescia, da spannassi, da goda soli è piova, via : da campà. Campà propiu da essa singulari in l’universali. Cù a cultura ricivuta, cù a lingua chì dormi cù a mimoria di i me morti, cù sta simbòlica dàtumi quand’e sò natu, abbadu l’universu, ni misurgu a so stesa versu l’infinitu.
Cù u corpu simbòlicu chì a cultura arreca, possu, ad ogni stonda, ricircà ciò chì, nantu à a faccia di a terra, impeda l’omu è a donna ad andà. Frà altri, mi ferma impressa sta frasa di Pier Paolo Pasolini : La morte non è nel non poter comùnicare, ma nel non poter più essere compresi. A capiscirà ognunu ciò chì stu pinsamentu significheghja. È mi pari ch’eddu fussi ghjustu oghji più di mai. Duranti a so vita Pasolini hà patutu di ùn essa capitu, d’essa mal vulsutu par via di ciò ch’eddu fù, di ciò ch’eddu dissi, di ciò ch’eddu fessi. Sarà chì oramai u mondu ùn hè dispostu à paì a dinuncia di l’ipucrisìa, di a bucìa, di a viltà ?

A virità di soiu era un’eresìa pà l’èpuca soia. Ed hè quissa unu scàndalu intullarèvuli di cuntrastà u pareri stabilitu da tutti i dogma rilighjosi, pulìtichi, murali ; di criticà i rapporti suciali fundati nantu à l’inghjustizia, vali à dì a forza di u praputenti è di u so danaru ; di dinuncià a duminazioni di u riccu nantu à i pòvari ; di ricusà u disprezzu di i burghesi di pettu à u pòpulu. A soia l’andatura era propiu quidda di « a scrianza pulìtica » custanti.
Parlà, pinsà, dì, scriva, Pasolini, cù i so risorzi d’omu, fù un omu chì capiscìa l’ostàculi chì impidìscini chì a chjarura cannessi a bughjura. I so artìculi, i so libra, i so òpari di teatru o di cìnema, i cunsacrò à issu fini guasi ùnicu è priziosu : rivindicà a Parola chì impeda l’omu ad umanizà u mondu è à divintà umanu, ad emancipassi à rombu di vulintà ribraduta è di sforzi cuscenti. Si sà, purtroppu, chì l’omu ùn nasci micca umanu, diventa umanu cù l’aducazioni, a raghjoni, u pinsamentu, l’azzioni, a cultura, a parola à bocca ossìa a puisìa.

 
Samedi 1 Mars 2025
Rinatu Coti


Dans la même rubrique :
< >

Dimanche 30 Mars 2025 - 10:03 Tarra di Puisia (2)